Conform lui Selye (1936)[1] stresul este reacţia nespecifică a organismului la fiecare solicitare şi sindromul general de adaptare reprezintă adaptarea organismului la situaţia stresantă. Practic a fost observat că apariţia unei boli somatice este precedată de anumite simptome nespecificite comune tuturor organismelor umane. Selye (1956)[2] descrie procesul de devenire patologică al organismului la confruntarea cu stresorul în trei faze:
Reacţia de alarmă: În această fază persoana este confruntată cu situaţia stresantă şi este pe cale de a pierde echilibrul stabilit anterior. Organismul mobilizează resurse importante pentru a face faţă situaţiei. Sistemul nervos simpatic se activează şi intervine răspunsul luptă sau fugă. Circulaţia sângelui este redusă către creier şi este redirecţionată şi intensificată către muşchi şi inimă.
Stadiul de rezistenţă: resursele de energie se află într-o mobilizare maximă aici, practic organismul se apără de stres. Selye chiar afirmă că în cazul depăşirii semnificative a capacităţii organismului în această fază poate să apară în mod teoretic decesul. Când se termină acest stadiu și resursele de rezistenţă umează stadiul următor de epuizare.
Stadiul de epuizare: În acest stadiu este pierdută capacitatea de adaptare. Resursele de energie ale corpului sunt epuizate și organismul este suprasolicitat. Dacă stadiul de alarmă este caracterizat de suprastimulare, stadiul de rezistenţă la apariţia semnelor psihosomatice de boală (Astm, hipertonie, etc.), stadiul de epuizare este caraterizat de apariţia bolii psihice sau somatice.
Pentru a înţelege stresul trebuie să ne aplecăm asupra complexităţii fiziologice a acestui fenomen în care sistemul nervos, sistemul imunitar şi sistemul endocrin joacă roluri principale. Astfel, este important de reţinut că în cadrul sistemului nervos central, substanţa reticulată implicată în sistemul reticulat activator are o contribuţie în mecanismul apariţiei stresului. Anumiţi cercetători afirmă că aceasta face conexiunea dintre minte și corp fiind astfel implicată în tulburările de tip psihosomatic. Sistemul funcţionează în mod normal în felul următor: atunci când este perceput ceva semnificativ pentru organism și acesta este stimulat, formațiunea reticulată activează scoarţa cerebrală pregătind starea de alertă.
Factorii de stres sunt evenimente sau condiții ale mediului suficient de intense sau frecvențe care solicită reacții fiziologice și psihologice sociale din partea individului. Clasificarea lor nu poate fi operațională deoarece, în cele mai multe situații aspectele fizice interacționează cu cele psihice și sociale. Viața contemporană şi în mod special activităţile lucrative determină confruntarea cotidiană a omului cu factorii psihosociali de stres, astfel stimulii din mediu social şi organizaţional devin stresori în funcție de intensitate, în timp ce calitatea – emoție provocată de stimul nu are importanța stresorului. Factorul psihosocial rezultă din interacțiunea individului cu mediul său socioeconomic, profesional și familiar. Această interacțiune e posibilă numai datorită armonizării caracterului biologic, psihologic și social al personalității în structura ambianței.
În general, evenimentele stresante influențează sănătatea fizică, provocând stări afective negative, precum anxietate și depresie, care la rândul lor au efecte asupra proceselor biologice și asupra comportamentului, ceea ce mărește riscul apariției unor boli (Cohen, Kessler, Gordon, 1995). Expunerea pe termen lung la situații stresante este foarte periculoasă deoarece duce la schimbări permanente sau de lungă durată la nivel emoțional și fiziologic și provoacă schimbări comportamentale, precum fumatul în exces, diminuarea somnului, sedentarismul, ce pot duce la anumite boli grave cum ar fi sindromul de burn-out caracterizat prin simptome fizice cu multă epuizare, susceptibilitatea la boli infecţioase şi stări psihice de depresie şi anxietate.
Articol conceput in colaborare cu psihologul Petru Mădălin Constantinescu
[1]Selye, H.(1936) A Syndrome Produced by Diverse Nocuous Agents. Nature, 138, 32.
[2]Selye, H. (1956). The stress of life. New York, NY: McGraw-Hill
